”Se pare ca ne-am născut să consumăm, să consumăm și iar să consumăm și când nu mai putem să o facem ne încărcăm cu frustrare, sărăcie și recurgem la autoexcludere. Trăim o viață a risipei și irosirii. Suntem o civilizație împotriva simplității și ingenuității, împotriva societății, împotriva ciclurilor naturale, și, chiar mai rău, o civilizație împotriva libertății de a avea timp liber pentru a ne bucura de relațiile interumane și de lucrurile extraordinare: dragostea, prietenia, aventura, solidaritatea și familia. Omul mărunt al zilelor noastre, credincios zi de zi slujbei sale, biroului, consumului și iar consumului, cheltuind cu cardul, cu creditul, cu ratele, sperând la vacanțe și nebucurându-se niciodată de viața adevărată, moare. Și după înmormântarea sa, făcută pe credit, el este înlocuit de un alt om mărunt cu aceeași mentalitate.”

Aceste cuvinte au fost rostite de președintele Uruguayului la Adunarea Generală a ONU și dacă le citim cu atenție descoperim un adevăr pe care ne este greu să-l recunoaștem și anume că am devenit doar niște obiecte construite doar pentru consum

Spun obiecte pentru că am uitat de suflet, am uitat de sentimente, am uitat să ne bucurăm de viață. Obiectele nu au suflet, nu gândesc, nu iubesc, nu simt, ele doar satisfac o necesitate de moment. Și noi, oamenii, am ajuns doar să satisfacem necesitatea de consum al produselor fabricate pe cale industrială, am ajuns să fim contabilizați, trecuți în statistici, la pierderi sau la profit.

Reacționăm mecanic la acțiunile de marketing precum o turmă de animale condusă spre locul de pășunat. Și ascultăm orbește de noile tendințe de consum, le acceptăm și le promovăm mai departe.

Ar trebui să găsim o cale de a ne opri din acestă nebunie, măcar pentru un minut, să ne liniștim, să tragem aer în piept și să începem din nou să simțim. Să simțim mirosul aerului care ne inundă nările, aducând miresmele vieții în plămânii noștri. Să simțim căldura Soarelui sau răceala Lunii cum ne mângâie pielea, aducând frisoane sau transpirație. Să simțim fiori la vederea chipului celor dragi, să ne bucurăm de prezența lor, să simțim nevoia de ai strânge în brațe. Asta ar trebui să facem, să simțim.

Dar noi încă nu ne dăm seama de acest lucru, încă mergem înainte, ghidați de instincte implantate adânc în creiere și în suflete, cu o țintă fixă în viață : Trebuie să avem mai mult, din ce în ce mai mult! Trebuie să consumăm, doar așa putem trăi!