Primele raze ale soarelui încep să străpungă norii cenușii de la orizont. Forme multicolore prind viață și încep să danseze pe culmile munților, umbrele jucăușe anunță ivirea zorilor. Fâlfâit de aripi, răgete de animale. Răul Maak se scurge agale la vale, aducând parcă cu el suflul vieții din vârful muntelui.

Parcă la un semnal anume, focurile ce au vegheat toată noaptea satul Hakkumee încep să se stingă unul câte unul. Din colibele pitice apar mogâldețe colorate, vociferând și gesticulând. Toate se îndreaptă spre locul unde sunt grajdurile de animale. Simțindu-le prezența, caii nechează, vitele scot mugete, oile behăie, un cor perfect acordat și dirijat de o mână invizibilă. Turmele se formează și încolonate pornesc spre albia râului pentru adăpare. Așa începe fiecare zi din viața tribului Pawahawk. Un trib străvechi, printre puținele care au mai rămas în valea râului Maak.

Luptele dure pentru supraviețuire au dus la decimarea populației, dar tribul a rămas în continuare cel mai puternic și cel mai respectat. Nu degeaba se numesc Pawahawk și nu degeaba sunt păstrătorii Secretului. Despre aceștia sau scris legende, au apărut mituri, s-au iscat zvonuri. Totul pleacă, așa cum cred că v-ați dat seama de la numele tribului. În limba străveche Pawahawk înseamnă Miez-de-Lapte, esența vieții și a morții, iar cei care cunosc Secretul sunt de neînvins.

Conform legendelor, zeul Tug, în timpul unei partide de vânătoare, a căzut în apa râului și a fost purtat de ape până în locurile unde astăzi se află așezat tribul. Aici a fost găsit de o văcuță care se afla la adăpat, iar acesta l-a tras afară din apă. Tug a stat pe malul apei 3 zile și 3 nopți, rănit, cu oasele zdrobite, aflat la granița dintre viață și moarte. A patra zi însă a reușit să deschidă ochii, a privit în jur, a ridicat ușor capul. Durerea a dispărut complet și nu știa cum. Cu prudență s-a ridicat în picioare sprijinindu-se în suliță. Nimic în jur, liniște, doar apa care sursură încet. Ba nu, se vede ceva în zare!

Văcuța se ivi din lăstărișul aflat pe marginea apei, apropiindu-se încet. Se opri în fața lui Tug, își plecă ochii, și spuse „- Mă bucur, mărite Tug, că sunteți din nou bine!”. Uimit Tug , încercă să spună ceva , dar văcuța îi făcu semn să tacă. „- Încă sunteți slăbit. Trebuie să mai beți din poțiune.”
O ceață albicioasă înconjură văcuța, iar într-o clipită apăru o siluetă albă, înaltă, cu piele diafană ținând în mănă un pocal de aur.”- Beți, acum, o să vă simțiți mai bine”. Tug soarbe licoarea din pocal cu înghițituri mici. Gustul dulce, lăptos îi cuprinde trupul, îl învăluie și simte cum toate oasele se întăresc, mușchii se încordează, inima bate mai puternic.

„- Cum se numește această minune? Și cum te numești tu,frumoasa mea salvatoare?” îndrăzni Tug să întrebe. ” Este Secretul, nici chiar tu, o mărețe Tug, nu trebuie să-l știi” și ceața apăru din nou învăluind totul în jur. „- Dar, cine ești?” strigă Tug, dar silueta se disipă în ceață. ” Pawahawk – Miez-de-Lapte” se auzi un ecou și dispăru complet, în urmă ei rămânând doar o mica văcuță care păștea calm iarba de pe malul apei. Tug, se apropie de văcuță și o atinse pe frunte și îi șopti la ureche :” -Știu că știi Secretul, așa că de acum te vei numi Delaco, iar cine va bea din laptele tău și cine va mânca din brânza ta, va fi deținătorul acestuia și va face parte din tribul Pawahawk pentru totdeauna!”

– Corneeellll! Corneellllll!
Deschid ochii, mă uit în jur, putin buimac, soția râdea în hohote.”- Mănânci miezul acela de lapte sau dormi? Și mai zici că ești fan brânză!”.
Of, oboseala asta!

Articol scris pentru SuperBlog 2013