Ce perfidă ești! Stai pitită, în umbra unui colț prăfuit și aștepți, și aștepți….. Și când toți te credeau uitată, iertată sau poate că nici nu ai existat, atunci îți infigi colții, sfâșii piele și suflet iar apoi te retragi în colțul tău rânjind malefic. Of, ce perfidă ești tu, greșeală din trecut!
Șșșșt! Taci!
de ce să vorbești? ce ai tu de spus? și, de altfel, cine ești tu? Ha,ha,ha….. continui să te minți, să crezi că poate cineva, undeva te va lua în serios. deci, gura!
așa e mai bine! e liniște, toată lumea este mulțumită, tu poți să îți continui visele și ideile, dar ai grijă, gura mică! pune-ți masca aia frumoasă, acceptată de cei din jur, lipește-ți rânjetul de oraș, stai drept, privește oamenii în ochi și ascultă-i. ei știu ce este bine și ce nu.
și să nu te superi când te trag de mânecă sau chiar dacă îți dau un dos de palmă peste bot, trebuie să fi făcut tu ceva! poate chiar pentru că scrii chiar acum, fără sens și fără să respecți regulile gramaticale, literare sau orice alt mic amănunt. vezi cum o cauți? și tot tu te plângi!
deci, rezumăm: tu nu ești tu, tu nu gândești, tu nu poți emite o idee coerentă, tu nu ai dorințe, tu….. nu ești tu.
tu ești doar ceea ce trebuie să fii, un model, un tipar, un anonim perfect adaptat și integrat în societate. da am pus punct! ceea ce înseamnă că nu mai ai nimic de comentat!
Șșșșșt!Taci!
Fantome în haine de om
ne ciocnim zilnic unii de alții,
schițăm un rânjet fad
și trecem mai departe.
Și chiar dacă vrem să părem vii
purtând măști serioase sau colorate,
atunci când se lasă seara
redevenim fantome în haine de om.
Dar uneori reușim, nu știu cum,
purtați de noroc sau de oameni frumoși,
să trăim un scurt moment de viață
și visăm să nu mai fim fantome în haine de om.
Vise frumoase, clipe de magie,
toate dispar ca un abur în zare
pentru că nu avem puterea
de a nu mai fi fantome în haine de om.
Și timpul trece nemilos
și destramă încet, încet,sărăcăcioasele haine
până devin doar petice
iar noi rămânem doar fantome
fără rost și fără forme.
Ne amăgim
și alergăm ca nebunii prin lumea asta
și obosim.
Speranțe și vise le aruncăm la gunoi
și le irosim.
Oameni falși, cu chipuri false, cu zâmbete false
lângă noi îi ademenim.
Și ne amăgim.
Prieteni, povești, întâlniri, clipe frumoase
doar pentru a ne preface că trăim.
Succese și realizări ne umplu de mândrie,
dar defapt noi doar dormim.
Și ne amăgim.
Dar totul se va sfârși în clipa în care ne vom întoarce de unde venim.
Adevărul îl vom înțelege, cu infinitul o să ne contopim.
Dar până atunci, ne amăgim.
Aș vrea să știi
că am tăcut, dar nu am uitat
că ale mele vise le-ai luminat
folosindu-te de culori precum artiștii.
Aș vrea să știi
că mirosul tău nu l-am pierdut,
îl păstrez într-un seif de nedesfăcut
așteptând sfârșitul magic al poveștii.
Aș vrea să știi
că încă aștept să apari miraculos din eter
să îmi dai din nou putere să sper
și să cânte despre noi toți chitariștii.
Aș vrea să știi
că singurătatea mă apasă
și chiar dacă nu se vede, chiar îmi pasă
și lupt și mă zbat precum idealiștii.
Aș vrea să știi……