Vântul adie încet dinspre miazănoapte.Particule fine de nisip plutesc prin aer. Afară e o liniște mormântală. E frig. Pielea se zburlește pe sub haine. Trebuie însă să mergem mai departe.Locul de odihnă la fremenilor nu era prea departe.

Deodată pământul începe să tremure sub picioarele nostre. O șoaptă trece de la unul la altul:Vin viermii! Ne lungim pe burtă, nisipul ne atinge fruntea. Muad`Dib își pregătește cârligele. Are de gând să călărească un vierme în seara asta. Trupul îi este încordat. Urmărește neclintit fiecare mișcare a pământului, așteptând ieșirea unui vierme. Își face elan și……….

Ușa se deschide brusc, iar mama, cu ochii umflați de somn, mă întreabă:

-Tu nu te mai culci? Mâine ai școală! Mai lasă cărțile și te odihnește!

Îmi pun semn la pagina unde am rămas și închid ochii. Imediat îmi apar în fața ochilor personajele din Dune al ui Frank Herbert. Toti eroii îmi defilau prin minte:Paul Atreides/Muad`dib, fremenii, mirodenie, Casa Harkonen etc…

Atunci când citeam mă contopeam cu trăirile din acea carte, eram în mijlocul acțiunii, eram un fel de erou principal 2. În acei ani devoram 2-3 cărți pe săptămâna. Eram un abonat fidel al Bibliotecii  Orășenești . Abia așteptam sa vină , în special, sfârșitul lunii, atunci de obicei se aducea carte nouă!

Doamna Maria mă știa ca pe un cal breaz. Devenisem un locatar al bibliotecii, atât de des veneam acolo. În acea zi am observat că era ceva schimbat la dânsa. Avea un zâmbet ciudat.

-Cornele, ai adus cărțile de vinerea trecută?

-Bineînțeles! Dar de ce zâmbiți așa ?

-Cum așa?

-Mai…, nu știu cum! Aveți ceva să îmi spune-ți? Să îmi arătați?

-Mda, ai ghicit!

Și atunci scoate încetișor, dintr-un sertar al biroului ceva lucitor. O carte nouă!

Eram nerăbdător să o ating, să o miros, să o răsfoiesc.

-Cum se numește? spun cu o voce gâtuită.

-Dune! Ai tot întrebat toată vara de ea și acum am avut ocazia să o achiziționăm. Și mai mult, am o promisiune pentru toată seria!

Eram cel mai fericit!

-Pot să o împrumut?

-Mai întrebi! Dar să ai grija de ea!

Am băgat-o repede în ghiozdan, veneam de la școală, și fuga acasă!

-Nu mănânci? mă întreabă mama.

-Nu, am ceva de citit pentru la școală!

Și așa a început aventura plină de nisip, dune,miraj,mirodenie,viermi,personaje fantastice. Toate prindeau viață, luptau, mureau,miroseau, zâmbeau, plângeau. Erau acolo și eu le descopeream pagină cu pagină.

De atunci însă au trecut ani, am crescut și, din păcate, am uitat de aceste minunate emoții. Mi-am adus aminte de ele acum, când am primit provocarea de la editura Nemira, în cadrul concursului SuperBlog 2012. Amintiri plăcute, care m-au pus un pic pe gânduri.

Cum oare am pierdut plăcerea lecturii? Și acum citesc dar rar, aproximativ o carte pe lună, dar în ultimul timp au fost cărți mai mult tehnice, mai pragmatice. Mi-au trebuit, mi-au plăcut, le-am citit. Dar, acum mi-am dat seama că am pierdut fantezia, speculația, imaginația,mirajul descoperirii de noi lumi, de noi idei, de noi specii. Literatura științifico-fantastică a fost și ,cred că va rămâne supapa viselor noastre, al idealurilor noastre, al imaginației.

Ce n-aș da să am o mașină a timpului, să îl pot da înapoi sau să îl opresc un pic, nu mult, doar cât să citesc o carte!

 

Particip cu acest articol la SuperBlog 2012.