Un norișor apărut de nicăieri încerca să intre și el în acest joc, dar adierea vântului îl împingea ușor către bazilica Sacre Coeur ce se profila semeț la orizont. Adierea se întețea din ce în ce mai mult, devenind chiar stânjenitoare cu norișorii de praf pe care îi ridica în aer.Dintr-o dată totul a încremenit, râsetele copiilor, razele soarelui, norișorul pe cer, adierea.Liniștea ce a cuprins totul atât de brusc era apăsătoare ca o mantie grea de iarnă.Un tablou desenat de un artist stradal, inert, fără viață, dar colorat, așa devenise subit cartierul. Ceva se întâmplase sau era pe cale  sa se întâmple. Dar ce oare?

   Pașii răsunau sacadat pe caldarâm. Toc,toc,toc. Ritmici ca un metronom. O umbră se profila pe zidul casei. Copii se uitau cu ochi mari,mirați și neliniștiți. De după colț apăru Bijou le făcu un semn cu mâna, zâmbi și trecu mai departe. Ca la un semn, totul își reluă ritmul de mai înainte, copii au început să râdă, soarele să se joace cu razele sale, norișorul dispăru în linia orizontului. Dar cine e Bijou?

    O simplă fetiță putem spune ,dar specială în același timp. Zvonurile circulă repede și toată lumea șușotește, dar niciodată nu s-a știut adevărul. Și așa cred că va rămâne, secretele trebuiesc să rămână secrete. Pot doar să vă spun un zvon, unul dintre cele multe, dar care un sâmbure de adevăr.

  Să începem cu sâmburele de adevăr. Acum căteva sute de ani, în anul 1821 mai precis, a avut loc un război pe aceste meleaguri, războiul franco-prusac. Multe victime, mulți eroi. În amintirea lor localnicii au strâns fonduri și între anii 1876 și 1912 au construit biserica Sacre Coeur. Cu cupola sa albă este un important punct de reper în arhitectura locurilor. Aceasta este varianta spusă de istorici și acceptată de localnici.

  Dar atunci când se lasă seara și familiile se strâng pe lângă mese, după câteva pahare cu vin roșu, limbile se dezleagă și poveștile prind viață. Bijou devine un cuvânt aflat pe buzele tuturor.

 Se spune că pe timpul războiului la o fermă retrasă de lângă oraș trăia familia Bernard. O familie modestă și săracă. El,Francois, pădurar iar ea, Annemarie casnică. Aveau o fetiță, Bijou, o zburdalnică, o șugubeață , o neastâmpărată. Toată ziulica alerga de colo-colo. Nimeni nu putea să o potolească, degeaba o dojenea maică-sa. Într-o zi se hotărî sa se ducă în pădure  să îl caute pe tatăl său.Insensibilă la rugămințile mamei, o zbughi prin grădină și se afundă în desișul pădurii.Mai fuse-se pe acolo, dar azi era ceva diferit. O ceață deasă se lăsase deodată, iar fetița începu-se să isi piardă din curaj. Era total dezorientată, amețită. Ceața a cuprins-o încet, încet, a ridicat-o de la pământ și a purtat-o lin până la o poieniță. Bijou era atât de speriată încât rămăse-se fără voce. Încerca-se de câteva ori să-și strige tatăl dar degeaba, cuvintele refuzau să iasă.

 Picături de lacrimi apăru-se pe obrăjorii înroșiți care o ardeau caun tăciune. ” Oare de ce nu am ascultat-o pe mama?
” își spunea în mintea ei. Deodată o sclipire îi atrase privirea. Era acolo, în iarbă, la câțiva pași de ea. Se aplecă, întinse mâna și ridică obiectule lucitoare din iarbă. Erau o pereche de cercei. ” Cred ca i-a pierdut cineva, așa că pot să-i păstrez!”și cu mișcări precise îi și puse în urechi. O respirație rece îi îngheță ceafa. Încremeni-se de frică. O voce șuierătoare și ascuțită îi șopti cuvintele acestea la ureche: ” Ai fost neascultătoare și o să fii pedepsită pentru această faptă.Nu ți-ai ascultat mama și ți-ai însușit ceva care nu îți aparține!”

   A fost un vis? Soarele se ivise din nou pe cer, Se uită în jurul ei. Nimeni. Atunci o rupse la fugă către casă. Printre ramuri dese, apoi prin lanul de porumb către grădina  casei. Ajunse, dar…. Casa nu mai era, gradina nu, nimic. Doar biserica înaltă cu cupolă albă. La fel ca boneta mamei! A început să-o strige, dar degeaba. nici mam nici tatăl nu îi răspundea. Atunci trecu pe lăngă ea un om bătrân și îl întrebă dacă îi văzu-se părinții. ” A, tu ești, Bijou de care vorbește toată lumea! Păi mama ta este chiar aici lângă tine,biserica Sacre Coeur cum îi spun localnicii, iar tatăl tău este sub picioarele tale, Martirul!”

 ” Nu înțeleg! ” spuse printre suspine. ” Dar când ai înțeles tu vreodată? Nu ai înțeles-o pe mama ta când te-a rugat să fii cuminte, nu l-ai înțeles pe tatăl tău când te-a învățat să fii cinstită!” spuse moșul cu o voce răstită. ” Ești blestemată să umbli prin lume până o să găsești proprietara cerceilor și o să-i înapoiezi cu scuzele de rigoare!”

” Dar cine m-a blestemat?” ” Cum cine, Brigitte, spiritul pădurii. Ți-a transformat mama în biserică, pentru ca să o poți vedea, dar să nu poți intra în ea, iar pe tatăl tău l-a transformat în munte, de aici și numele Montmarte-Muntele Martirului! A fost un martir pentru că s-a luptat pentru tine cu vrăjitoarea și a fost ucis din cauza asta!”

” Nu se poate!” urlă fetița și cu ochii în lacrimi și părul despletit dispăru printre zidurile orașului.

Și de atunci se spune că se plimbă prin oraș în căutarea celei care a pierdut cerceii și în speranța că își v-a mai putea vedea părinții!

Am scris acest articol pentru SuperBlog 2012.