Și plouă,
Cerul hrănește iarba, hrănește pământul,
Lacrimile ce curg însă usucă sufletul,
Drenează venele de sânge,
Și natura plânge, plânge.
Și plouă,
Norii negrii rup lumea asta în două,
Sus gri, jos viață plină cu rouă,
Noi închiși în case între patru pereți,
Afară miros de pământ reavăn și bureți.
Și plouă,
Și ne inundă cu flori și vânt,
Noi stăm în genunchi și ne rugăm la sfânt,
Natura ne îmbrățișează ca o mamă dragă
Și sperăm să ne ierte și să ne înțeleagă.
Și plouă.
Dacă ai tăcut
nu înseamnă că ai dispărut,
nici că ai găsit un nou început
sau că rănile nu te-au mai durut.
Dacă ai tăcut
nu înseamnă că nu ai mai plâns neștiut
sau să zâmbești nu ai mai vrut
și nici atât a fost, mai mult nu s-a putut.
Dacă ai tăcut
și umbli prin lume nevăzut
și nu mai încerci să te faci plăcut
nu înseamnă că ești un prefăcut.
Tu doar ai tăcut.
Omul perfid cu două fețe
ce vrea pe mine să mă învețe
ce înseamnă omenia
sinceritatea și prietenia,
ar face bine să mă lase
să își strângă minciunile în plase
și să își vadă de al său drum
cu mine nu are ce vorbi nicicum.
S-a mai dus un anotimp
și ne bucurăm că am mai câștigat timp,
admirăm cum totul reînvie în natură
și sperăm că mai avem șanse pentru o nouă tură.
Continuăm ca niște proști să ne amăgim
până în clipa când una cu pământul o să fim
și atunci iubiri, visele, problemele toate
vor dispărea ca un fum în noapte
și vom fi din nou acel punct mic, mic
din imensul și mărețul nimic.
Ne descompunem încet și sigur. Totul începe cu descompunerea mentală. O eroziune de gânduri și idei ce te macină încet, încet fără să îți dai seama ce se petrece.
Și când începi sã conștientizezi acest fapt, te amăgești și cauți soluții. Un sfat de la un prieten, o vorbă bună de la un cunoscut, un strop de iubire de la cel de lângă tine, o expertiză de la un specialist, toate sunt , așa speri,posibile remediu. Și continui să crezi cã va fi bine.
Dar în momentul în care observi că această descompunere mentală se transformă in descompunere fizică, realizezi de fapt că este prea târziu. Pentru că tot ce te macină pe interior se va reflecta în exterior. Și acest lucru lasă urme adânci, de neacoperit.
Un smoc de păr alb, un rid ce îți crestează față, un dinte lipsă, drumul către descompunerea finală este sigur. Și este accelerat de cea mentală.
Așa că trebuie să fim optimiști, ne vom întoarce toți la nimicul din care am fost creați. Unii mai repede, alții mai încet. Descompunerea este iminentă.