S-a mai dus un anotimp
și ne bucurăm că am mai câștigat timp,
admirăm cum totul reînvie în natură
și sperăm că mai avem șanse pentru o nouă tură.
Continuăm ca niște proști să ne amăgim
până în clipa când una cu pământul o să fim
și atunci iubiri, visele, problemele toate
vor dispărea ca un fum în noapte
și vom fi din nou acel punct mic, mic
din imensul și mărețul nimic.
Ne descompunem încet și sigur. Totul începe cu descompunerea mentală. O eroziune de gânduri și idei ce te macină încet, încet fără să îți dai seama ce se petrece.
Și când începi sã conștientizezi acest fapt, te amăgești și cauți soluții. Un sfat de la un prieten, o vorbă bună de la un cunoscut, un strop de iubire de la cel de lângă tine, o expertiză de la un specialist, toate sunt , așa speri,posibile remediu. Și continui să crezi cã va fi bine.
Dar în momentul în care observi că această descompunere mentală se transformă in descompunere fizică, realizezi de fapt că este prea târziu. Pentru că tot ce te macină pe interior se va reflecta în exterior. Și acest lucru lasă urme adânci, de neacoperit.
Un smoc de păr alb, un rid ce îți crestează față, un dinte lipsă, drumul către descompunerea finală este sigur. Și este accelerat de cea mentală.
Așa că trebuie să fim optimiști, ne vom întoarce toți la nimicul din care am fost creați. Unii mai repede, alții mai încet. Descompunerea este iminentă.
Trăim zilnic printre amăgiri
ne luptăm cu viața ca niște martiri
și te mai miri
că suntem doar umbre și amintiri.
Și nimănui nu-i pasă
de rănile ce te apasă
ce te țin căzut și nu te lasă
să zbori, să râzi sau să ieși din casă.
Și ești singur și te stingi
nu mai ai puterea să învingi
speranțele, una câte una, ți-le stingi
amăgirile te cuprind ca niște chingi.
Fugi….. Este atât de simplu să îți rezolvi toate problemele, pur și simplu lași baltă tot și fugi.
Și ce complicat părea la început! Te frământai cum să îți rezolvi problemele, îți storceai creierii, calcule, combinații și mult stres. Și tot această harababură, pentru ce ?
În goana ta nebună către propria salvare ridici în urmă nori negri de praf și nici prin cap nu îți trece că cei din urma ta se îneacă, se sufocă….. Dar poate că știi, dar nu îți mai pasă, tu doar fugi…..
Acum e simplu. Fugi…. Cât te țin picioarele, cât te țin plămânii…. Și când nu mai poți, te oprești un pic, îți tragi sufletul și pornești mai departe. Și doar fugi, fără țel, fără direcție, fără să îți pese de nimic.. Și asta te face fericit. Și fugi….
Înainte îți păsa. Înainte ți-ai rupt bucăți din suflet și l-ai împărțit cu toți cei din jur. Unii se bucurau, alții nici până in ziua de azi nu ți-au spus un simplu „mulțumesc”. Dar nu îți păsa. Erai fericit. Sau cel puțin așa credeai.
Până într-o z,i când ți-ai dat seama că pentru tine nu a mai rămas nimic. Niciodată nu te-ai gândit și la tine. Niciodată nu ți-ai dorit ceva pentru tine. Tu erai un mare zero chiar pentru tine. Și cel mai greu a fost când ți-ai dat seama că ești un zero și pentru cei din jur.
Nimănui nu-i mai pasă atunci când încetezi să mai oferi. Nimeni nu se mai deranjează să îți arunce măcar un banal „ce mai faci?”.
Și atunci te-ai hotărât să trăiești și pentru tine. Și atunci au început și problemele. Pentru că atunci când ai mai încetat să oferi ai devenit automat un egoist netrebnic. Tot ce este rău se întâmplă numai din cauza ta. Tu ești problema.
Și , ca un laș, ai ales să fugi….. Fugi mâncând pământul fără să te mai uiți în urmă. Fugi fără să îți pese că rezultatul o să fie crunt și crud. Fugi, chiar dacă vei rămâne singur și uitat de lume.
Fugi…..